Cartea de pe noptieră

"Exprimă-ți cât mai des recunoștința și aprecierea.

 Concentrarea pe recunoștință ne stimulează fericirea, sănătatea, aspectul și relațiile. Aprecierea ridică recunoștința la un cu totul alt nivel, construind punți între oameni. Notează zilnic trei lucruri pentru care ești recunoscător și încearcă să găsești o persoană căreia să-i arăți aprecierea."

"In fiecare seară pregătește-te de somn cu o atitudine voit pozitivă."

"Consolidează relațiile sociale.

Speranța se dezvoltă, de cele mai multe ori, prin intermediul relațiilor si al legăturilor sociale. Când simțim că avem susținerea celor din jur, nivelul nostru de speranță crește, devenind mai capabili să depășim dificultățile."

"Schimbă-ți perspectiva asupra obstacolelor.

În loc să privești obstacolul ca pe un eșec, consideră-l o ocazie de a te dezvolta și învăța."

Weekend relaxant!

Cartea de pe noptieră

" Creierul tău seamănă cu un mușchi. Cu cât îl folosești și îl soliciți mai mult, cu atât  devine mai viguros. Deprinderea lucrurilor  la câte nu te pricepi din fire este un soi de antrenament încrucișat pentru creierul tău. Punându-ți creierul la treabă,  nu doar că devii mai isteț,  dar ajungi să devii și mai rezistent la degenerarea creierului pe măsură ce îmbătrâneşti."

"Creierul tău are o trusă de vindecare integrată,  iar mentalitatea și stilul tău de viață pot să susțină sau să pună bețe în roate capacității de recuperare și ameliorare."

 Creierul invincibil,  de Dr. Majid Fotuhi 

"Creierul Invincibil” este un protocol clinic care a ajutat mii de pacienti sa recupereze functii cerebrale pe care le credeau pierdute definitiv. Rezultatele sunt documentate prin imagistica medicala: o crestere fizica a hipocampului (centrul memoriei) cu un interval cuprins intre 3% si 9% in doar 12 saptamani.

Ce vei gasi in acest protocol

Testul de diagnostic de 10 minute ? Identifica exact care dintre cei 5 piloni te franeaza (Forma fizica, Somnul, Nutritia, Mentalitatea sau Antrenamentul cognitiv).

Protocolul Brain Fitness ? Pasii concreti pe care ii poti face acasa pentru a forta creierul sa creeze noi conexiuni neuronale si sa se regenereze.

Tehnici de super-memorie ? Metodele folosite de campionii mondiali pentru a nu mai uita niciodata un nume, o programare sau o informatie esentiala.

Planul de protectie anti Alzheimer ? Strategia validata clinic care iti permite sa preiei controlul asupra viitorului tau, indiferent de bagajul genetic."

Sursă Cărturesti.ro

"Darurile imperfecțiunii" de Brene Brown

"Renunță la cel care crezi că trebuie să fii și acceptă-te așa cum ești"

 "Toţi oamenii au daruri şi talente. Ori de câte ori ne cultivăm aceste înzestrări şi le împărtăşim cu restul lumii, noi dăm sens şi semnificaţie vieţii noastre.

● Nemanifestarea darurilor noastre conduce la o mare apăsare. Cercetarea m-a condus la concluzia că nefolosirea darurilor cu care am venit înzestraţi nu se soldează cu efecte minore asupra vieţii noastre; noi plătim un preţ ridicat pentru acest lucru, sub forma bunăstării noastre fizice şi emoţionale. Atunci când nu ne folosim talentele pentru a cultiva o activitate semnificativă pentru noi, intrăm într-o stare conflictuală. Ne simţim deconectaţi şi apăsaţi de un sentiment de gol interior, de frustrare, resentiment, ruşine, dezamăgire, teamă şi chiar durere sufletească.

● Majoritatea oamenilor care caută conexiuni spirituale îşi petrec prea mult timp privind cerul şi întrebându-se de ce locuieşte Dumnezeu atât de departe de ei. Adevărul este că Dumnezeu trăieşte în interiorul nostru, nu deasupra noastră. Împărtăşirea darurilor şi talentelor cu care am venit înzestraţi cu restul lumii este cea mai puternică sursă de conectare cu Dumnezeu.

● Folosirea darurilor şi talentelor pentru a crea o muncă semnificativă presupune un angajament uriaş, căci în marea majoritate a cazurilor această activitate nu este cea care plăteşte facturile. Unii oameni reuşesc să îşi armonizeze perfect viaţa, folosindu-şi darurile şi talentele în sfera profesiunii lor, fapt care le hrăneşte sufletul, dar le permite inclusiv să îşi câştige traiul. Din păcate, cei mai mulţi dintre oameni nu reuşesc acest lucru. ● Nimeni nu poate defini în locul nostru ce este semnificativ pentru noi. Cultura în care trăim nu ne poate dicta acest lucru. Folosirea darurilor noastre poate presupune lucrul în exteriorul casei, creşterea copiilor, avocatura sau pictura. La fel ca şi darurile şi talentele cu care suntem înzestraţi, semnificaţia este unică pentru fiecare dintre noi.Îndoiala de sine subminează procesul de identificare a darurilor personale şi de împărtăşire a lor cu lumea exterioară. Aşa cum cultivarea şi împărtăşirea talentelor noastre echivalează cu onorarea spiritului nostru şi cu conectarea cu Dumnezeu, îndoiala de sine echivalează cu subminarea credinţei noastre datorită temerilor."

"Lucrul cel mai curajos pe care îl putem face vreodată este să ne asumăm povestea vieții noastre și să ne iubim pe noi înșine de-a lungul acestui proces."

Brené Brown, Darurile imperfecțiunii

Sfântul Ierarh Spiridon

 Bună dimineața cu bucurie!

"Împovărați de multe ispite și în noianul păcatelor celor mai vătămătoare aflându-ne astăzi, mare nădejde punem în tine, ierarhe. Ajutorul celor fără de nădejde, mângâierea celor necăjiți, te rugăm, fii mijlocitor pentru sufletele noastre și împreună să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!"

"O, preabunule și întru tot lăudatule Părinte Spiridon, primind acest dar de acum, fii mijlocitor către înduratul Dum­nezeu, ca, pentru ale tale sfinte rugăciuni și a Sa iubire de oameni, să ne dăruiască sănătate și iertare de păcate, ca și noi, cu tine împreună, să cântăm lui Dumnezeu: Aleluia!" 

O zi binecuvântată!

La mulți ani binecuvântați sărbătoriților acestei zile!

"Sunt două lucruri esențiale care te vor face înțelept – cărțile pe care le citești și oamenii pe care-i întâlnești.“ 

Jack Canfield

Calendar de Advent, ziua 9

 Provocarea de azi,  din calendarul de Advent: citește o poveste de Crăciun și ascultă un colind nou!

Am citit ( recitit ) "Povestea primelor daruri de Crăciun", am meșterit la câteva felicitări pentru Crăciun și am ascultat un colind nou:

"Colindele de Crăciun sunt bogăţia sufletului şi zâmbetul îngerilor.” Betty Marcovici

Povestitoarea din Casablanca

"Dacă surprindea atâtea răsărituri înseamnă că era foarte important pentru el. Cumva, gândul că el făcea asta, m-a făcut să plâng. Pentru mine asta însemna singurătate copleșitoare. Nu făcea poze să le trimită cuiva. Căuta doar un licăr de speranță, agățându-se de promisiunea unui nou început pe care îl aduce fiecare început de zi."

"Un oraș straniu și o prietenie adevărată îi oferă speranță unei copile. Însă poate acest loc, la zeci de ani distanță, să-i ofere o a doua șansă unui suflet rătăcit?"

Doua povești, două personaje feminine principale, Zoe și Josie, o incursiune în trecut și o poveste în prezent, in același loc: Maroc, Casablanca! Povestea unei fetițe de 13 ani, franțuzoaică,  ajunsă , datorită războiului, cu familia, in Casablanca, în drumul lor spre America. 

Povești despre prietenie, umanitate, trădare, speranță!

 M-am bucurat să descopăr că Zoe învață să coase quilt și aduce bucurie prin voluntariatul pe care-l face într-un centru de refugiați, citindu-le copiilor, apoi, învățând refugiatele să-și pună povestea, prin quilting.

Există atâta bucurie în lucrurile făcute-n împreună! Și există șansa să te vindeci!

"...când renunți la frică și la mâhnire, vei avea libertate să fii curajoasă și să iubești cu toată inima."

M-au impresionat detaliile despre geografia Marocului!

Am călătorit , puțin, prin acest spațiu plin de culoare! 

***

În Maroc, există obiceiul mâncatului cu mâna direct din vasul în care a fost preparată hrana, simțind astfel,  poate, mult mai bine aromele delicioase și exotice ale unei tajine cu carne de capră, tajine cu pui si lime... Marocanilor le place foarte mult ceaiul de mentă, foarte dulce!

Săptămână viitoare  voi face fursecuri  Ghoriba, despre care se tot pomenește in carte.

Fursecuri Ghoriba

• 400 g faina alba 000
• 4 g praf de copt
• 2 g sare
• 2 oua mari
• 200 g zahar pudra (cernut)
• 10 g extract de vanilie
• 40 g unt
• 45 g ulei vegetal (de arahide, de cocos, de floarea soarelui)
• Zahar pudra pentru a pudra fursecurile

Sursă: https://pastry-workshop.com/ghoriba-moroccan-cookies-fursecuri-marocane/?cn-reloaded=1

***

"Lectura este o formă a fericirii. Ultima la care vom renunţa.” 

Fernando Savater

Bucurii simple

Fiecare început de an, vine cu un timp de reflecție la anul care tocmai s-a încheiat și cu gânduri, rezoluții, planuri pentru noul an. Anul e ca un caiet cu file albe, in care scriem , zi de zi , noapte de noapte , alte povești! Ne putem propune lucruri, ca să dăm o direcție vieții noastre, dar, uneori, nu ne scriem singuri povestea și sunt lucruri pe care nu apucăm să le facem pentru că nu depinde , in totalitate, de noi, ca ele să se înfăptuiască. Când ai familie, "fișa postului" pentru femeie, este lungă. De aceea, a găsi timp să facem lucruri care te ajută să crești, să-ți aducă bucurie, e foarte important!

 Anul acesta, dacă ar fi să aleg un cuvânt, care să mă ajute să-mi duc multe proiecte la final, să fiu mai productivă, sa fiu sănătoasă...acest cuvânt este "organizare" Organizarea, presupune să-mi fac planuri, sa fie ordine, să renunț la lucrurile care nu-mi mai sunt de folos, să nu amân să merg la doctor, să citesc, să investesc timp și bani în educație... 

 Cu entuziasmul noului început, de săptămâna trecută lucrez la un proiect de croitorie pentru living:2 fețe de masă, una pentru masa mare și una pentru masa de cafea,4 fețe de pernă pentru pernele de pe canapea. 

In paralel, lucrez, de la sfârșitul anului trecut, de pe 29 decembrie, la un șal croșetat. E primul! 

Sper să reușesc să-l termin și să-l pot purta! Lucrez, în fiecare zi, măcar un rând! Mă ajută și vremea și deseori, îmbin lucrul mâinilor cu ascultatul unui podcast, a unor rugăciuni... Ieri, am reușit să lucrez la șal și să văd un film, pe Netflix, "Fatima"(film religios).

Față de masă cu broderie


Din natură:

Din casă:

Ascult:
Sunetul picăturilor de ploaie ...

Citesc:
"Terapie 1 la 1 cu sinele tău " de psiholog D. Raluca Anton

Un citat, un verset, un gând ...
Dă-ți puțin timp pentru introspecție! Pe cât de dureros s-ar putea să fie ce găsești în sufletul tău, pe atât de valoros poate fi dacă e folosit pentru a oferi puțină bunătate în jur. Și știi de ce? Pentru că bunătatea se propagă!

Ela cea fără de cuvinte

Târgul Kilipirim ,Sala Dalles, București
 http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-19749992-programul-evenimentelordin-cadrul-kilipirim-editia-primavara-2015.htm

Întâlnire așteptată si plină de suprize : Irina de la libraria Merlin  http://merlinbooksandtoys.ro/index.php/carti, Doamna Victoria Pătrașcu cu Ela cea fără de cuvinte:
http://www.carteacopiilor.ro/catalog/ela-cea-fara-de-cuvinte.html

 Domna Victoria citind povestea Elei

 Pescuim cuvinte...și imagini !

 Ela așteptând ...cuvintele ...dulci!

Continuăm povestea...desenând!

 Unul din desenele Mariei

 Desenul meu...mami-copil

 Ela cu ...cuvinte și imagini!

 Locul cuvintelor care nu ne plac

                                                                                             

Învățătura și cunoșterea

"Anumiți copii învață prin comparație și similitudine. pentru alții, diversitatea și diferența trezesc mai mult interes din partea lor.Fiecare face acest lucru cu ajutorul unor elemente și contexte care le sunt specifice, apoi fiecare copil demonstrează o capacitate de concentrare foarte diferită unii în raport cu alții.Este deci normal ca ritmul de învățare să  aibă multă influență și importanță. Să se spună că un copil acuză o anumită întârziere ridică numeroase semne de întrebare.Cât timp vom considera valabilă o singură normă pentru toți, fără o analiză a dezvoltării legate de temperament, se poate presupune că unui copil i se vor atribui lacune de la o vârstă timpurie.Dar în raport de cine și de ce anume? Ce se întâmplă în procesul de individualizare, care confirmă că posedă propriul său ritm în legătură cu diferite elemente?

           Astfel, în planul învățăturii, este de remarcat că micuțul cu temperament activ este mai atent când mediul devine mai revigorant în opinia sa. O abordare prea teoretică, în care el nu poate experimenta imediat, nu este cea nmai bună manieră de a integra știința pentru acest atlet,
..... 

În ceea ce privește învățătura la copilul cu temperament emotiv, acesta se concentrează mai bine dacă mediul lui manifestă interes, mult interes și receptivitate. Când el simte că obține atenție, devine atunci mai vigilent. "

Cum să ne comportăm cu copiii în funcție de temperamentul lor, de Nicole Bedard-se găsește la chioschiurile de ziare.
http://blogulcolectionarului.net/2015/03/gazeta-sporturilor-carti-pentru-parinti-din-17-martie-2015/

Cel mai bun dintre toți

                                     Best of All

                                                Max Lucado

                          Lui Lane și Ebet Dennis 

Cu recunoștință pentru credința voastră în Dumnezeu și pentru că sunteți prietenii mei

   - CEVA MAI SUS ÎN DREAPTA! Ceva mai sus în dreapta,ordonă primarul. În vocea sa nu se simțea niciun pic de răbdare. Cip, omulețil din dreapta care ridica pancarta, se întinse cât putu de mult și bătu cuiul în stâlp. 

   -Așa e mai bine?

  Însă nici nu-și sfârși bine vorbele, că scara începu să se clatine cu el cu tot, întâi într-o parte, apoi, în cealaltă și...BUF! Cip reuși în ultima clipă să se agațe de cuiul pe care tocmai îl bătuse.

   -Perfect! spuse primarul. Acum că e perfect!

   Pe când ceilalți alergau să îl ajute pe Cip, care se legan prins de cui, soția primarului citi cu voce tarecuvintele scrise pe pancarta ce se întindea sus, cât era strada de lată:

    -Orășelul Wemmik îi urează bun venit domnișoarei Meda Liata.Vai, ce zi minunată! exclamă ea, bătând din palme.cine s-ar fi gândit că o persoană atât de faimoasă ne va vizita orășelul? Știți ce se spune, nu-i așa?

    Cu toții se aplecară spre ea, curioși. 

    Dintre semenii noștri , ea e cea mai bună - e cea mai bună dintre toți.

    Pancinello și Luciaerau destul de aproape ca să-i poată auzi cuvintele. Ca și ceilalți locuitori ai orășelului, și ei erau făcuți din lemn.Dar, spre deosebire de ceilalți , ei erau nedumeriți.

   - Mai spuneți-mi o dată, o rugă Pancinello pe soția primarului, de ce este așa de faimoasă?

   - Dar de ce o cunoaște toată lumea?

   - Pentru că e faimoasă.

   - Dar de ce vine în Wemmik? mai întrebă Pancinello. 

   Soția primarului își dădu ochii peste cap, disprețuitor.

   - N-ai auzit? Vine să aleagă membri pentru Clubul Omuleților Minunați.

    Pancinello dădu aprobator din cap ca și cum înțelesese, deși nu pricepuse nimic. Se uită la Lucia, ea se uită la el și amândoi ridicară din umeri. Tocmai se pregătea să mai pună o întrebare, când omulețul care era pus de pază în vârful colinei  începu să strige:"A sosit! A sosit!"

   Se auzi zgomot de uși trântite. Magazinele se goliră pe dată. Toți dădură năvală din toate direcțiile spre Strada Principală. Tații își ridicară copiii pe umeri , iar omuleții mai scunzi își făcură loc cu coatele, ca să ajungă în fața celorlalți. Răsunau strigăte peste tot, mulți arătau cu degetul sau se ridicau pe vârfuri , până se ivi la cotitură un soldat de lemn, îmbrăcat în uniformă, arătând oficial și bățos. Cu un pergament într-o mână și o goarnă în cealaltă păși militărește pe podul de peste râul Wemmik și se opri în fața mulțimii. Privind drept înainte, așteaptă să se facă liniște. Apoi deschise pergamentul și citi cu glas tare:

     - Cioplită din cel mai tare copac, tăiat din pădurea cea mai măreață, 

    Plin de seva cea mai pură, ea dintre toți e cea mai bună.

    Așadar, locuitori, urați-i bun venit în micul nostru oraș

    Cele mai nobile fibre din cel mai de seamă copac

   Minunatei Meda Liata!

 Din câteva mișcări rapide, soldatul strânse pergamentul. îl puse sub braț și duse goarna la buze. Ta-ta -ta-ta-ta-ta -taaa!!! Ceea ce văzură apoi omuleții îi lăsa pe toți cu gura căscată.De după colțil străzii apăru mărșăluind o grupă de soldați ce purtau pe umeri un fel de lectică, cu draperii de jur - imprejur. Pancinello auzi o voce în spatele lui :

   - Ea e!

   Lectica era așezată pe două bârne de lemn, și era purtată pe umeri de patru soldați. Doi soldați mergeau în fața lor și alți doi în spate.

   Singurele sunete care se auzeau erau cele făcute de cizmele soldaților pe podul de lemn. Tropa, tropa, rop! Soldații mergeau în cadență perfectă.Asta pănă când unul dintre ei se împiedică doar un pic și lectica se înclină spre apa. Tuturor  li se tăie răsuflarea de spaimă. Dacă lectica s-ar fi înclinat un pic mai mult, atunci oaspetele nostru de onoar ar fi căzut în râul învolburat.Însă soldații își reveniră repede, trecură podul  repede si se opri în  fața primarului și a soției sale. Acolo lăsară  lectica jos.

    Cel care sunase din goarnă și citise pergamentul făcu un pas în față și, după o pauză lungă, trase draperia. Când Meda păși afară , toți se dădură înapoi. Nu mai văzură niciodataă un omuleț de lemn asemănător cu domnișoara Meda Liata.

    Purta pena la pălărie, cerceii îi ajungeau până la umeri , iar buzele și rochia erau de un roșu intens. Avea pantofi cu toc înalt, unghii lungi, dar cel mai lesne de observat era medalionul care îi atârna la gât, un M mare, din aur.

    Când pocni din degete, un soldat îi dădu o bucată de pânză albă. Cu ea își șterse cu grijă  M-ul și se uită la el ca într-o oglindă. Văzându-și reflecția, își aranjă părul și zâmbi. Meda Liata era mulțumită de sine. Privind cu aroganță . își întinse mâna în fața primarului și-și drese vocea. 

    - Ăhm-hîmm.

    Soția primarului înțelese gestul și îi trase un cot soțului ei.

    - Sărută-i mâna! Și el se execută imediat.

    Apoi vizitatoarea exclamă :

   - Ce noroc pe voi că am venit aici! 

    Zâmbea cu superioritate, ținând în continuare capul în sus și mâna întinsă. Soția primarului făcu o reverență și le făcu semn și celorlalți omuleți să facă la fel. Aceștia făcură întocmai. Chiar și bărbații.

    - Continuăm cu salutările? întrebă Meda.

    -  Desigur, îi răspunse primarul. Toată lumea la rând!

   Unul câte unul, cetățenii din Wemmik trecură prin fața musafirei lor.

    - Da, da, răspundea ea la orice i se spunea.

    - Bine ati venit în orășelul nostru !

    - Da, da.

    - Ne bucurăm că sunteți aici.

    - Da, da.

    - Suntem onorați.

    - Da, da.

    Era mai puțin preocupată de ceea ce i se spunea și mai mult de ceea ce vedea. Din când în când se oprea și își ațintea privirea asupra unui omuleț. Examină nasul propritarului magazinului și urechea fiului său. cu mâinie înmănușate își trecu un deget peste mâna constructorului și se uită îndelung la fruntea pictorului.

   Nimeni nu știa ce anume caută și nimeni n-o întreba.(Deși soția primarului se comporta de parcă ar fi știut, dând aprobator din cap și oftând odată cu faimoasa musafiră). Lui Pancinello îi aruncă doar o privire scurtă dar pe Lucia o privi lung.

   Când îl văzu pe Pancinello, Meda se trase brusc înapoi, înainte ca el să-i poată atinge mâna. Plină de trufie, dădu din mână și spuse:

    - Mai departe, mai departe.

    - Uimit Pancinello nici nu se clinti. Stătea acolo, nemișcat și curios.

    - Pleacă, repetă și servitorul ei, cu voce fermă.

   Pancinello făcu precum i se spuse.

   Lucia se duse după el, dorind să nu aibă parte de același tratament.

   Dintr-o dată fu oprită de celebra vizitatoare.

   - Vai, vai , spuse cu admirație Meda Liata, ce avem noi aici?

   Ochii i se măriseră și, pentru prima dată de când începuse sa-i salute pe omuleți, îi apăru un zâmbet pe fața îngută.

   - Atât de netedă, și o nuanță atât de frumoasă. Ești mahon?

   Lucia nu înțelegea.

   - Poftim?

   - Ești făcută din mahon?

   Lucia trebui să se gândească o clipă.

   - Da.îi răspunse ea apoi.

   - Din ce pădure? 

    Lucia făcu o pauză să se gândească și îi luă ceva timp să-și aducă aminte.

   - Din pădurea Maiestoasă, răspunse ea intr-un final.

   - Atunci noi două ne tragem din aceeași familie de arbori!

   - Chiar așa?

    Meda Liata râse.

   - Desigur.

   Apoi se aplică înspre ea și îi șopti:

   - Ce bine să găsesc pe cineva cu aceleași rădăcini ca ale mele. Rămâi prin preajmă și o să vorbim.

    Asta și făcu Lucia. Între saluturi, Meda Liata se înclina spre ea și îi spotea tot felul de lucruri:

     -  Oh, ce buștean noduros! E dintr-un crâng de proastă calitate!

Provine cu siguranță de pe partea umbroasă a muntelui.

    Deși Lucia nu-i înțelegea deloc comentariile, nu spunea nimic.

    După ce se sfârșiră toate salutările, Meda îi făcu semn Luciei să se apropie.

   - Mâine trebuie să mai vorbim. Am ceva pentru tine, spuse ea, arătând medalionul ei cu litera M.

   Spunând asta, se întoarse și plecă, escortată de soldați și urmată de primar și soția acestuia.

    - Alți omuleți sunt mai buni, îi spuse Pancinello.

    - Cine spune asta?

    - Toată lumea.

   Eli oftă și dădu din cap.

    - Vino încoace!

   Cei doi se îndreptară către o salcie și se opri lângă ea.

    - Pancinello, cine crezi că știe mai multe, omuleții din lemn sau creatorul lor?

   Pancinello zâmbi ușor.

   - Creatorul.

   - Sigur că da. Crezi că știam ce fac atunci când te-am creat?

  Uitându-se  în ochii lui Eli, Pancinello știu că urma să audă ceva important.

   - Ești prețios, copilul meu. Ești așa cum ești pentru că eu te-am creat astfel.

   - Și tu ai ales pădurea?

   - Da.

   - Tu ai ales lemnul din care să mă faci?

   - Da.

   - Iar salcia e la fel de deosebită ca mahonul?

   - La fel de deosebită.

   - Atunci de ce se poartă ceilalți cu mine ca și când nu ar fi așa?

   - Iată pe cineva căruia îi poți pune această întrebare.

   - Bună, Pancinello.

  Recunoscând glasul Luciei, Pancinello se întoarse.

    - Îmi pare rău, îi spuse ea, i-am ascultat prea mult pe ceilalți și prea puțin pe Eli. 

  Pancinello ridică din umeri. Observa că Lucia nu mai purta colierul cu litera M.

    - Nu-i nimic.

  Amândoi zâmbeau.

    - Vrei să ne întoarcem în oraș? îl întrebă ea. Astăzi e amarea ceremonie de rams bun pentru Meda Liata.

    - Da, mi-ar plăcea.

    Cei doi își luarăla revedere de la Eli și porniră spre orășel. Când intrară în oraș mulți locuitori își întorceau capetele după ei. Unii șopteau și arătau cu degetul către cei doi omuleți, unul din mahon și altul din salcie, care mergeau împreună. Dar lui Pancinello și Luciei nu le păsa. Ei se bucurau că erau din nou prieteni.

    Toți cetățenii din Wemmik veniră să-și ia la revedere de la domnișoara Meda Liata. Aceasta se urcă în lectică și făcu semn că e gat de drum. Soldații care o escortau porniră mărșăluind semeți, iar gornistul îi anunță plecarea.  Așezați pe ambele maluri ale râului, orășenii priveau spectacolul, iar noii membrii ai Clubului Omuleților Minunați purtau cu mândrie tricourile cu însemnele clubului.

    În timp ce traversa podul, faimoasa musafiră făcu semn mulțimii cu medalionul său de aur. 

    - Rămâneți cu bine, umili omuleți!  Poate că într-o bună zi vă voi onora din nou cu prezența mea, le strigă ea.  

    Se aplecă apoi peste fereastra lecticii, ca să fie văzută de toată lumea.  Făcând asta, se aplecă, însă un pic prea mult și începu să se prăbușească.  Și căzu... 

    Se opri din cădere atunci când lanțul de care atârna medalionul se agăță de balustrada podului.  Iar când acesta se rupse, Meda se prinse de un capăt și se ținu strâns de el, deși sub picioarele ei râul curgea năvalnic.  

    Toți omuleții strigau speriați.

    - Ajutați-o!  Țipa soția primarului.  

    - S-o salveze cineva! strigă alt omuleț.  

    - Dar nu poate ajunge nimeni la ea!  spuse unul dintre cei care priveau.

    - Nu mă maica pot ține mult!  urlă Meda.

    Soldații încercară să ajungă la ea, la fel și ceilalți omuleți, dar degeaba.  Toți erau prea țepeni ca să se poată îndoi și să ajungă sub pod.  

    - Lăsați-mă și pe mine să încerc!  strigă Pancinello.  Eu sunt făcut din lemn flexibil. 

    Fără să mai aștepte vreun răspuns, alergă la marginea podului și se așeză cu spatele la râu.  

    - Țineți-mă de picioare!  le zise soldaților.  

    Aceștia îl ascultară, iar el se întinse pe spate, se arcui și se răsuci până când reuși să atârne cu capul în jos.   Imediat o văzu pe Meda, care avea ochii holbați de spaimă.  Se ținea strâns de lanț, în timp ce picioarele îi erau trase puternic de șuvoi.  

    - Vin acum!  îi strigă Pancinello.  

    Și, spre uimirea tuturor, se îndoi atât de mult, încât ajunse chiar sub pod, și întinse mâna spre disperata Meda.

    - Ia-mă de mână!  îi spuse el.

    De data aceasta Medei nu-i mai păsa ce fel de lemn atingea.  Se prinse pur și simplu de mâna lui.  

    - Trebuie să dai drumul lanțului!  îi spuse Pancinello.

    Meda Liata îl ascultă și dădu drumul prețiosului medalion, privindu-l cum se duce la fundul apei.  

    Pancinello se balansă mai departe, până când o ridică pe Meda suficient de mult ca să poată fi apucată de soldați.  După câteva momente, Pancinello și Meda erau în siguranță pe pod, înconjurați de ceilalți omuleți din lemn.  

    - Cum ai făcut asta?  îl întrebă toată lumea.

    - E ușor atunci când ești făcut din lemnul potrivit! spunea el, zâmbind.

    Preț de câteva clipe, nimeni nu mai scoase o vorbă.  În cele din urmă, din spatele mulțimii, unul dintre omuleții din mahon veni la Pancinello.  Își scoase M-ul de la lanț și-l întoarse invers, transformându-l în W.   

    - Gata cu vorbăria asta despre mahon!  Mai bine să fim doar Wemmikeni.  

    Atârnând W-ul în jurul gâtului lui Pancinello, el adăugă: 

    - Pancinello, tu ești omul zilei!

    Unul câte unul, ceilalți omuleți din mahon își scoaseră medalioanele și le puseră jos, lângă Pancinello.  În scurt timp se formă o mică grămăjoară de medalioane.   Chiar și primarul și soția sa făcură asta, nu înainte ca soția primarului să se mai privească o dată în medalion, înainte de a renunța definitiv la el.

    Omuleții porniră apoi spre casele lor.  Tot ce-și mai aminteau era doar imaginea domnișoarei Meda Liata, impunătoarea creatură din mahon, coborând de una singură sub pod ca să-și caute în râu prețiosul medalion de aur.

    În ce-i privește pe locuitorii din Wemmik, aceștia renunțară să mai vorbească despre copaci strămoșești și hotărâră să redevină simplii wemmikeni.  Cât despre Pancinello, el avea acum o slujbă nouă.  

    - Hei, Pancinello, îi spuse un prieten pe drumul spre oraș, mi s-a înțepenit o minge în horn.  Crezi că ai putea să ajungi la ea?

    Cocoțat pe horn, Pancinello privi spre deal.  De pe veranda casei sale, Eli privea totul.  Pancinello îi făcu cu mâna, iar creatorul său îi zâmbi.