Cel mai bun dintre toți

                                     Best of All

                                                Max Lucado

                          Lui Lane și Ebet Dennis 

Cu recunoștință pentru credința voastră în Dumnezeu și pentru că sunteți prietenii mei

   - CEVA MAI SUS ÎN DREAPTA! Ceva mai sus în dreapta,ordonă primarul. În vocea sa nu se simțea niciun pic de răbdare. Cip, omulețil din dreapta care ridica pancarta, se întinse cât putu de mult și bătu cuiul în stâlp. 

   -Așa e mai bine?

  Însă nici nu-și sfârși bine vorbele, că scara începu să se clatine cu el cu tot, întâi într-o parte, apoi, în cealaltă și...BUF! Cip reuși în ultima clipă să se agațe de cuiul pe care tocmai îl bătuse.

   -Perfect! spuse primarul. Acum că e perfect!

   Pe când ceilalți alergau să îl ajute pe Cip, care se legan prins de cui, soția primarului citi cu voce tarecuvintele scrise pe pancarta ce se întindea sus, cât era strada de lată:

    -Orășelul Wemmik îi urează bun venit domnișoarei Meda Liata.Vai, ce zi minunată! exclamă ea, bătând din palme.cine s-ar fi gândit că o persoană atât de faimoasă ne va vizita orășelul? Știți ce se spune, nu-i așa?

    Cu toții se aplecară spre ea, curioși. 

    Dintre semenii noștri , ea e cea mai bună - e cea mai bună dintre toți.

    Pancinello și Luciaerau destul de aproape ca să-i poată auzi cuvintele. Ca și ceilalți locuitori ai orășelului, și ei erau făcuți din lemn.Dar, spre deosebire de ceilalți , ei erau nedumeriți.

   - Mai spuneți-mi o dată, o rugă Pancinello pe soția primarului, de ce este așa de faimoasă?

   - Dar de ce o cunoaște toată lumea?

   - Pentru că e faimoasă.

   - Dar de ce vine în Wemmik? mai întrebă Pancinello. 

   Soția primarului își dădu ochii peste cap, disprețuitor.

   - N-ai auzit? Vine să aleagă membri pentru Clubul Omuleților Minunați.

    Pancinello dădu aprobator din cap ca și cum înțelesese, deși nu pricepuse nimic. Se uită la Lucia, ea se uită la el și amândoi ridicară din umeri. Tocmai se pregătea să mai pună o întrebare, când omulețul care era pus de pază în vârful colinei  începu să strige:"A sosit! A sosit!"

   Se auzi zgomot de uși trântite. Magazinele se goliră pe dată. Toți dădură năvală din toate direcțiile spre Strada Principală. Tații își ridicară copiii pe umeri , iar omuleții mai scunzi își făcură loc cu coatele, ca să ajungă în fața celorlalți. Răsunau strigăte peste tot, mulți arătau cu degetul sau se ridicau pe vârfuri , până se ivi la cotitură un soldat de lemn, îmbrăcat în uniformă, arătând oficial și bățos. Cu un pergament într-o mână și o goarnă în cealaltă păși militărește pe podul de peste râul Wemmik și se opri în fața mulțimii. Privind drept înainte, așteaptă să se facă liniște. Apoi deschise pergamentul și citi cu glas tare:

     - Cioplită din cel mai tare copac, tăiat din pădurea cea mai măreață, 

    Plin de seva cea mai pură, ea dintre toți e cea mai bună.

    Așadar, locuitori, urați-i bun venit în micul nostru oraș

    Cele mai nobile fibre din cel mai de seamă copac

   Minunatei Meda Liata!

 Din câteva mișcări rapide, soldatul strânse pergamentul. îl puse sub braț și duse goarna la buze. Ta-ta -ta-ta-ta-ta -taaa!!! Ceea ce văzură apoi omuleții îi lăsa pe toți cu gura căscată.De după colțil străzii apăru mărșăluind o grupă de soldați ce purtau pe umeri un fel de lectică, cu draperii de jur - imprejur. Pancinello auzi o voce în spatele lui :

   - Ea e!

   Lectica era așezată pe două bârne de lemn, și era purtată pe umeri de patru soldați. Doi soldați mergeau în fața lor și alți doi în spate.

   Singurele sunete care se auzeau erau cele făcute de cizmele soldaților pe podul de lemn. Tropa, tropa, rop! Soldații mergeau în cadență perfectă.Asta pănă când unul dintre ei se împiedică doar un pic și lectica se înclină spre apa. Tuturor  li se tăie răsuflarea de spaimă. Dacă lectica s-ar fi înclinat un pic mai mult, atunci oaspetele nostru de onoar ar fi căzut în râul învolburat.Însă soldații își reveniră repede, trecură podul  repede si se opri în  fața primarului și a soției sale. Acolo lăsară  lectica jos.

    Cel care sunase din goarnă și citise pergamentul făcu un pas în față și, după o pauză lungă, trase draperia. Când Meda păși afară , toți se dădură înapoi. Nu mai văzură niciodataă un omuleț de lemn asemănător cu domnișoara Meda Liata.

    Purta pena la pălărie, cerceii îi ajungeau până la umeri , iar buzele și rochia erau de un roșu intens. Avea pantofi cu toc înalt, unghii lungi, dar cel mai lesne de observat era medalionul care îi atârna la gât, un M mare, din aur.

    Când pocni din degete, un soldat îi dădu o bucată de pânză albă. Cu ea își șterse cu grijă  M-ul și se uită la el ca într-o oglindă. Văzându-și reflecția, își aranjă părul și zâmbi. Meda Liata era mulțumită de sine. Privind cu aroganță . își întinse mâna în fața primarului și-și drese vocea. 

    - Ăhm-hîmm.

    Soția primarului înțelese gestul și îi trase un cot soțului ei.

    - Sărută-i mâna! Și el se execută imediat.

    Apoi vizitatoarea exclamă :

   - Ce noroc pe voi că am venit aici! 

    Zâmbea cu superioritate, ținând în continuare capul în sus și mâna întinsă. Soția primarului făcu o reverență și le făcu semn și celorlalți omuleți să facă la fel. Aceștia făcură întocmai. Chiar și bărbații.

    - Continuăm cu salutările? întrebă Meda.

    -  Desigur, îi răspunse primarul. Toată lumea la rând!

   Unul câte unul, cetățenii din Wemmik trecură prin fața musafirei lor.

    - Da, da, răspundea ea la orice i se spunea.

    - Bine ati venit în orășelul nostru !

    - Da, da.

    - Ne bucurăm că sunteți aici.

    - Da, da.

    - Suntem onorați.

    - Da, da.

    Era mai puțin preocupată de ceea ce i se spunea și mai mult de ceea ce vedea. Din când în când se oprea și își ațintea privirea asupra unui omuleț. Examină nasul propritarului magazinului și urechea fiului său. cu mâinie înmănușate își trecu un deget peste mâna constructorului și se uită îndelung la fruntea pictorului.

   Nimeni nu știa ce anume caută și nimeni n-o întreba.(Deși soția primarului se comporta de parcă ar fi știut, dând aprobator din cap și oftând odată cu faimoasa musafiră). Lui Pancinello îi aruncă doar o privire scurtă dar pe Lucia o privi lung.

   Când îl văzu pe Pancinello, Meda se trase brusc înapoi, înainte ca el să-i poată atinge mâna. Plină de trufie, dădu din mână și spuse:

    - Mai departe, mai departe.

    - Uimit Pancinello nici nu se clinti. Stătea acolo, nemișcat și curios.

    - Pleacă, repetă și servitorul ei, cu voce fermă.

   Pancinello făcu precum i se spuse.

   Lucia se duse după el, dorind să nu aibă parte de același tratament.

   Dintr-o dată fu oprită de celebra vizitatoare.

   - Vai, vai , spuse cu admirație Meda Liata, ce avem noi aici?

   Ochii i se măriseră și, pentru prima dată de când începuse sa-i salute pe omuleți, îi apăru un zâmbet pe fața îngută.

   - Atât de netedă, și o nuanță atât de frumoasă. Ești mahon?

   Lucia nu înțelegea.

   - Poftim?

   - Ești făcută din mahon?

   Lucia trebui să se gândească o clipă.

   - Da.îi răspunse ea apoi.

   - Din ce pădure? 

    Lucia făcu o pauză să se gândească și îi luă ceva timp să-și aducă aminte.

   - Din pădurea Maiestoasă, răspunse ea intr-un final.

   - Atunci noi două ne tragem din aceeași familie de arbori!

   - Chiar așa?

    Meda Liata râse.

   - Desigur.

   Apoi se aplică înspre ea și îi șopti:

   - Ce bine să găsesc pe cineva cu aceleași rădăcini ca ale mele. Rămâi prin preajmă și o să vorbim.

    Asta și făcu Lucia. Între saluturi, Meda Liata se înclina spre ea și îi spotea tot felul de lucruri:

     -  Oh, ce buștean noduros! E dintr-un crâng de proastă calitate!

Provine cu siguranță de pe partea umbroasă a muntelui.

    Deși Lucia nu-i înțelegea deloc comentariile, nu spunea nimic.

    După ce se sfârșiră toate salutările, Meda îi făcu semn Luciei să se apropie.

   - Mâine trebuie să mai vorbim. Am ceva pentru tine, spuse ea, arătând medalionul ei cu litera M.

   Spunând asta, se întoarse și plecă, escortată de soldați și urmată de primar și soția acestuia.

    - Alți omuleți sunt mai buni, îi spuse Pancinello.

    - Cine spune asta?

    - Toată lumea.

   Eli oftă și dădu din cap.

    - Vino încoace!

   Cei doi se îndreptară către o salcie și se opri lângă ea.

    - Pancinello, cine crezi că știe mai multe, omuleții din lemn sau creatorul lor?

   Pancinello zâmbi ușor.

   - Creatorul.

   - Sigur că da. Crezi că știam ce fac atunci când te-am creat?

  Uitându-se  în ochii lui Eli, Pancinello știu că urma să audă ceva important.

   - Ești prețios, copilul meu. Ești așa cum ești pentru că eu te-am creat astfel.

   - Și tu ai ales pădurea?

   - Da.

   - Tu ai ales lemnul din care să mă faci?

   - Da.

   - Iar salcia e la fel de deosebită ca mahonul?

   - La fel de deosebită.

   - Atunci de ce se poartă ceilalți cu mine ca și când nu ar fi așa?

   - Iată pe cineva căruia îi poți pune această întrebare.

   - Bună, Pancinello.

  Recunoscând glasul Luciei, Pancinello se întoarse.

    - Îmi pare rău, îi spuse ea, i-am ascultat prea mult pe ceilalți și prea puțin pe Eli. 

  Pancinello ridică din umeri. Observa că Lucia nu mai purta colierul cu litera M.

    - Nu-i nimic.

  Amândoi zâmbeau.

    - Vrei să ne întoarcem în oraș? îl întrebă ea. Astăzi e amarea ceremonie de rams bun pentru Meda Liata.

    - Da, mi-ar plăcea.

    Cei doi își luarăla revedere de la Eli și porniră spre orășel. Când intrară în oraș mulți locuitori își întorceau capetele după ei. Unii șopteau și arătau cu degetul către cei doi omuleți, unul din mahon și altul din salcie, care mergeau împreună. Dar lui Pancinello și Luciei nu le păsa. Ei se bucurau că erau din nou prieteni.

    Toți cetățenii din Wemmik veniră să-și ia la revedere de la domnișoara Meda Liata. Aceasta se urcă în lectică și făcu semn că e gat de drum. Soldații care o escortau porniră mărșăluind semeți, iar gornistul îi anunță plecarea.  Așezați pe ambele maluri ale râului, orășenii priveau spectacolul, iar noii membrii ai Clubului Omuleților Minunați purtau cu mândrie tricourile cu însemnele clubului.

    În timp ce traversa podul, faimoasa musafiră făcu semn mulțimii cu medalionul său de aur. 

    - Rămâneți cu bine, umili omuleți!  Poate că într-o bună zi vă voi onora din nou cu prezența mea, le strigă ea.  

    Se aplecă apoi peste fereastra lecticii, ca să fie văzută de toată lumea.  Făcând asta, se aplecă, însă un pic prea mult și începu să se prăbușească.  Și căzu... 

    Se opri din cădere atunci când lanțul de care atârna medalionul se agăță de balustrada podului.  Iar când acesta se rupse, Meda se prinse de un capăt și se ținu strâns de el, deși sub picioarele ei râul curgea năvalnic.  

    Toți omuleții strigau speriați.

    - Ajutați-o!  Țipa soția primarului.  

    - S-o salveze cineva! strigă alt omuleț.  

    - Dar nu poate ajunge nimeni la ea!  spuse unul dintre cei care priveau.

    - Nu mă maica pot ține mult!  urlă Meda.

    Soldații încercară să ajungă la ea, la fel și ceilalți omuleți, dar degeaba.  Toți erau prea țepeni ca să se poată îndoi și să ajungă sub pod.  

    - Lăsați-mă și pe mine să încerc!  strigă Pancinello.  Eu sunt făcut din lemn flexibil. 

    Fără să mai aștepte vreun răspuns, alergă la marginea podului și se așeză cu spatele la râu.  

    - Țineți-mă de picioare!  le zise soldaților.  

    Aceștia îl ascultară, iar el se întinse pe spate, se arcui și se răsuci până când reuși să atârne cu capul în jos.   Imediat o văzu pe Meda, care avea ochii holbați de spaimă.  Se ținea strâns de lanț, în timp ce picioarele îi erau trase puternic de șuvoi.  

    - Vin acum!  îi strigă Pancinello.  

    Și, spre uimirea tuturor, se îndoi atât de mult, încât ajunse chiar sub pod, și întinse mâna spre disperata Meda.

    - Ia-mă de mână!  îi spuse el.

    De data aceasta Medei nu-i mai păsa ce fel de lemn atingea.  Se prinse pur și simplu de mâna lui.  

    - Trebuie să dai drumul lanțului!  îi spuse Pancinello.

    Meda Liata îl ascultă și dădu drumul prețiosului medalion, privindu-l cum se duce la fundul apei.  

    Pancinello se balansă mai departe, până când o ridică pe Meda suficient de mult ca să poată fi apucată de soldați.  După câteva momente, Pancinello și Meda erau în siguranță pe pod, înconjurați de ceilalți omuleți din lemn.  

    - Cum ai făcut asta?  îl întrebă toată lumea.

    - E ușor atunci când ești făcut din lemnul potrivit! spunea el, zâmbind.

    Preț de câteva clipe, nimeni nu mai scoase o vorbă.  În cele din urmă, din spatele mulțimii, unul dintre omuleții din mahon veni la Pancinello.  Își scoase M-ul de la lanț și-l întoarse invers, transformându-l în W.   

    - Gata cu vorbăria asta despre mahon!  Mai bine să fim doar Wemmikeni.  

    Atârnând W-ul în jurul gâtului lui Pancinello, el adăugă: 

    - Pancinello, tu ești omul zilei!

    Unul câte unul, ceilalți omuleți din mahon își scoaseră medalioanele și le puseră jos, lângă Pancinello.  În scurt timp se formă o mică grămăjoară de medalioane.   Chiar și primarul și soția sa făcură asta, nu înainte ca soția primarului să se mai privească o dată în medalion, înainte de a renunța definitiv la el.

    Omuleții porniră apoi spre casele lor.  Tot ce-și mai aminteau era doar imaginea domnișoarei Meda Liata, impunătoarea creatură din mahon, coborând de una singură sub pod ca să-și caute în râu prețiosul medalion de aur.

    În ce-i privește pe locuitorii din Wemmik, aceștia renunțară să mai vorbească despre copaci strămoșești și hotărâră să redevină simplii wemmikeni.  Cât despre Pancinello, el avea acum o slujbă nouă.  

    - Hei, Pancinello, îi spuse un prieten pe drumul spre oraș, mi s-a înțepenit o minge în horn.  Crezi că ai putea să ajungi la ea?

    Cocoțat pe horn, Pancinello privi spre deal.  De pe veranda casei sale, Eli privea totul.  Pancinello îi făcu cu mâna, iar creatorul său îi zâmbi.

You are mine

                                                          de Max Lucado


"Dumnezeu nu v-ar putea iubi mai mult decât vă iubește deja."


     Pancinello locuia în orășelul Wemmik.La fel ca și ceilalți omuleți, era din lemn.La fel ca și ceilalți, fusese cioplit de Eli, creatorul tuturor locuitorilor din Wemmik.Și tot la fel ca ceilalți, se purta câteodată cam nechibzuit.Ca atunci când s-a apucat să colecționeze cutii și mingi.
     Lucrurile au început s-o ia razna când un omuleț pe nume Tuck și-a cumpărat o cutie nouă. Și alții aveau cutii, dar a lui era nouă.
     Lui Tuck îi plăce ala nebunie noua lui cutie.Credea că e cea mai bună cutie din întregul orășel.Era viu colorată și era tare mândru de a - probabil prea mândru de ea.Mergea țanțoș de la un capăt la altul,  lăudându-se cu noua sa achiziție.
     - Mi-ati văzut cutia cea nouă? îi întreba pe omuleții care treceau pe stradă.
      -V-ar plăcea s-o atingeți?

     Tuck se ducea glonț la Pancinello și-l necăji:
       -Nu ți-ai dori  să ai și tu o cutie nouă?

    Pancinello se gândi că noua cutie a lui Tuck e minunată și începu să-si dorească și el una.
    Tuck continua să se laude cu cutia, gândindu-se că era mai bun  decât ceilalți omuleți doar pentru că avea o cutie nouă.
    Dar Nip, un alt locuitor din orășel,nu era de acord cu asta.
     - Cutia mea e la fel de bună ca a a lui Tuck, spuse el, în timp ce se lăuda cu cutia lui în fața unor omuleți de pe cealaltă parte a străzii.
    Cutia lui Nip nu era nouă, dar era un pic mai mare și mai viu colorată și...un pic mai mult decât putea suporta Tuck.
    Așa că Tuck deveni foarte tăcut și începu să se uite urât la Nip. Apoi îi veni o idee.
    Intră într-un magazin și cumpără o minge. Acum avea mai multe lucruri decât Nip. Avea o cutie și o minge.
   Nip se încruntă când văzu mingea lui Tuck.Nu avea de gând să se lase mai prejos, așa că se duse și cumpără două mingi.Afișând un zâmbet larg și ținând cele două mingi și cutia în brațe, se duse drept la Tuck și îi spuse cu un zâmbet superior:
   - Acum am mai multe decât tine!
  Până să se dezmeticescă el bine, Tuck intrase deja în magazin și mai cumpărase o cutie.Apoi Nip ca să-și cumpere încă o minge. Apoi Tuck mai cumpără o minge, iar Nip încă o cutie.
  Minge.Cutie. Minge.Cutie.
Tuck. Nip.Nip. Tuck.Și continuară tot așa...

   Cineva trebuia să pună capăt acelei nebunii chiar atunci. De fapt, chiar asta încercă primarul să facă.
   -Voi doi vă comportați prostește, le spuse celor doi. Cui îi pasă cine are mai multe lucruri?
   - Ești invidios, îi răspunseră ei, pentru că tu n-ai nimic.
   - Eu, inviodios? Pe voi? Ha!
    Dar după căteva clipe, primarul se afla în magazin și cumpără o grămadă de cutii și mingi.
    Începură se li se alăture și alții. Măcelarul...Brutarul...Dulgherul...Doctorul din susul stăzii și dentistul din josul străzii...Nu după mult timp, toți omuleții își doreau să aibă cele mai multe mingi și cutii.
     Unele cutii erau mari, altele erau viu colorate.Unele mingi erau grele, altele erau ușoare.
Omuleții înalți le duceau în brațe. Omuleții scunzi le duceau în brațe. Toată lumea căra câte ceva. Și toți găndeau același lucru: Cei buni au multe, cei mai puțini buni au mai puține.
      Când cineva trecea prin centrul orășelului ducând o grămadă de mingi și cutii mai înaltă decât el, omulețul se oprea și ziceau:
     -Ăsta da om bun!
   Dar când trecea unul care avea o singură minge sau o singură cutie, ceilalți clătinau din cap și gândeau sau poate chiar spuneau în șoaptă:
    - Săracul de el! Bietul de el!

   Bineînteles că Panicello nu dorea să fie considerat un omuleț  sărman, așa că se hotărâ să-și  cumpere cât mai multe cutii și mingi. Căută prin debara și găsi o minge micuță. apoi se căută prin buzunare și găsi destui bani cât să mai cumpere o cutiuță.
     Știu ce o să fac, spuse el.O să-mi vând cărțile ca să am mai mulți bani și să cumpăr mai multe mingi și cutii.
     Zis și făcut. Mai întâi cumpără o cutie verde cu albastru, care avea nori pictați pe ea.dar voia și mai mult."O să muncesc și noaptea, ca să câștig bani în plus", își zise el. Făcu asta și își mai cumpără o minge. Dar, din moment ce lucra noaptea, nu mai avea nevoie de pat,așa că se hotărî:" O să-mi vând patul."Chiar așa și făcu - și își mai cumpără două mingi.
     Înn scurt timp, Pancinello avea brațele pline de obiecte. Însă alții avea și mai multe. Unii aveau așa de multe cutii și mingi , încât abia mai puteau merge.
     - E greu să merg cu toate mingile și cutiile astea în brațe, spuneau ei, prefăcându-se că plâng, când voiau, de fapt, să se laude.
    Dar Pancinello dorea sa fie ca ei,așa că vându și mai multe obiecte și lucră și mai multe ore.Ochii îi erau obosiți de nesomn, iar brațele îl dureau de la atâta cărat. Nici nu-și mai amintea când se odihnise ultima dată. Și, ce era și mai rău, nici prietenii nu mai țineau minte de cănd ieșise Pancinello ultima dată să se joace cu ei.
   - Nu te-am mai văzut de multă vreme,îi zise Lucia într-o zi.
   - De ce nu ma ieși la joacă, îl întrebă și Așchiuță.
  Se pare că nu le păsa tuturor de mingi și cutii. Prietenilor lui Pancinello nu le păsa.Însă Pancinello ținea mai mult să aibă cutii și mingi, decât să aibă prieteni.
  - Am treabă, le spunea el.
   Și prietenii oftau.
   Dar lui Pancinello nu-i păsa.Îi păsa doar de ceea ce gândesc ceilalți omuleți care aveau mingi și cutii.Orice ar fi făcut însă, nu  putea cumpăra destule lucruri pentru a le atrage atenția.
   În cele din urmă,  îi veni o idee.
    - Îmi voi vinde casa, se hotărî el.
    - E o idee nebunească, îi spuse Lucia.

    - Și unde vei locui? îl întrebă Așchiuță.
 Pancinello nu știa, dar nici că-i păsa.Nu se gândea decât la mingile și cutiile pe care le-ar fi putu cumpăra cu toți acei bani.Așa că vându  casa și-și cumpără cutii peste cutii și mingi peste mingi.
Ajunse să care atâtea lucruri în brațe, încât nici nu mai vedea pe unde merge.Mormanul de obiecte îi trecea cu mult peste cap.
     Însă lui nu-i păsa. Ce dacă îl dureau brațele? Ce dacă se tot ciocnea de ziduri? Ce dacă nu mai avea prieteni? El avea cutii și mingi, iar când trecea pe lângă alți omuleți, aceștia întorceau capul după el și spuneau admirativ:
    -Sigur e un omuleț bun!
   Și Pancinello îi auzea și se simțea bine. Sunt un omuleț bun, se gândea el.
    Însă la un moment dat cineva schimbă regulile .Soția primarului care era foarte mândră de cutiile și mingile ei, făcu asta. Nu numai că avea multe, dar erau și deosebite. Le cumpăra de la cele mai scumpe magazine cu nume ciudate și lăsa etichetele pe cutii, ca să le vadă toată lumea. Îsi dorea să fie cea mai bună dintre toți.
    Într-o zi îi veni o idee. Nu numai că voi avea mai multe ca toți,dar voi și ajunge mai sus ca toți.
    Așa că se cocoță în vârful cutiilor ei și strigă:
    - Hei, uitați-vă la mine!
    Imediat toți omuleții cu mingi și cutii încercă s-o depășească.
Unul se urcă pe o fântână, altul pe un balcon, un altul pe acoperiș. Primarul însă, fi primul care se gândi la munte.
    În spatele orașului lor era Vârful Wemmik.

    - O să urc în vârful muntelui, strigă el, sperând să ajungă acolo primul.Dăduseră startul unei întreceri ce avea să decidă cine avea cel mai mult și putea ajunge cel mai sus.Încărcați cu cutii și mingi, omuleții începură să urce muntele în fugă.
   Era o cursă de-a dreptul nebunească. Nevăzând pe unde mergeau, omuleții se ciocneau unii de alții. Fiind epuizați, se împleticeau și cădeau. Și cum poteca era îngustă, cădeau pe lături. Dar ei tot nu se lăsau, continuau să urce.
   În coada grupului era Pancinello.Pentru el urcușul era dificil, mult mai dificil decât pentru ceilalți.La urma urmelor, el era un "omuleț bun" doar de puțin timp. Nu era obișnuit să ducă atâtea mingi și cutii. Dar era foarte hotărât. Continua să urce, punând un picioruș de lemn în fața celuilalt. Însă, fiincă nu putea vedea, nu știa că merge pe lângă cărare.
   Și nevăzând pe unde merge, nu știa că părăsise poteca. Nu știa decât că, dintr-o dată, se trezise complet singur. "Precis că le-am luat-o înainte tuturor! își spunea în sinea lui. Așa că își văzu de drum și urcă  mai  si mai sus...și mai sus."Cred că sunt foarte apoape de vârf. Sunt atât de bun...Voi ajunge cel mai sus și voi avea cel mai mult."
   Dar chiar atunci Pancinello se împiedică de ceva. Încercă să-și țină echilibru, în timp ce grămada de obiecte i se legăna în brațe dintr-o parte într-alta. Se aplecă în față, se lăsă pe spate,dar tot nu-și putea ține echilibru. Era clar că urma să cadă.Nu știa însă, că mersese pe potecă până la casa lui Eli. Se împiedică de pragul verandei și căzu de-a rostogolul până la ușa atelierului lui Eli.

  Când Pancinello își dădu seama unde se află, i se făcu rușine. rămase multă vreme întins pe podea, cu fața în jos, înconjurat de toate cutiile și mingile.O minge se rostogoli prin încăpere și se opri chiar lângă bancul lui Eli. Atunci meșterul se întoarse spre el.
  - Pancinello, zise Eli cu o voce calmă, gravă și blândă.
  Acesta însă,  rămăsese nemișcat.Deși era de lemn, simțea  cum i se înroșesc obrajii.
  - Se pare că ai purtat o grea povară.
Istovit, Pancinello se ridică în genunchi, dar continuă să-și țină capul plecat.
  - Astea sunt cutiile și mingile mele, spuse el în șoaptă.
  - Te joci cu toate aceste cutii și mingi? îl întrebă Eli.
Pancinello clătină din cap.
   -Îți plac mingile și cutiile?
   -Îmi place cum mă fac să mă simt, răspunse el.
   - Și cum te fac să te simți?
   - Important, zise Pancinello cu un firicel de glas.
   - Hm, așadar ai crezut ca și ceilalți omuleți. Ai crezut că dacă vei avea mai multe, vei fi mai bun și prin urmare mai fericit.
   - Cred că da.
   - Vino aici, Pancinello. Vreau să-ți arăt ceava.
Pancinello își înălță capul și se uită la Eli pentru prima dată. Fu ușurat să vadă, că cel ce-i crease pe toți omuleții nu părea supărat. Pancinello se duse după Eli la fereastră.
    - Uită-te la ei, îl îndemnă Eli.
   Pancinello se uită pe fereastră la mulțimea de omuleți care se cățărau pe munte, se rostogoleau, se împiedicau,se luptau unul cu celălalt, chiar își făceau loc cu coatele ca să ajungă în frunte.
   - Par fericiți?
Pancinello clătină din cap.
   - Par importanți?
   - Chiar deloc, zise Pancinello, observându-i pe primar și pe soția acestuia.
Primarul era întins la pământ, iar ea călca pe spatele lui. Ea ținea o cutie pe cap, iar el, o minge în gură.
   - Crezi că i-am creat ca să se poarte astfel? întrebă Eli.
   - Nu.
Pancinello simți o mână mare pe umăr.

   - Știi cât te-au costat mingile și cutiile?
   - Cărțile și patul. Banii și casa.
   - Micuțul meu prieten , te-au costat mai mult de atât.
Și în timp ce Pancinello încerca să-și aducă aminte ce mai vându-se, Eli continuă:
   - Te-au costat fericirea.N-ai fost fericit, nu-i așa?
Pancinello făcu o pauză.
    -Nu, zise el.
    - Te-au costat prietenii. Și cel mai mult, te-au costat încredrea. Nu ai avut încredre în mine că te pot face fericit.Te-ai încrezut în aceste cutii și mingi.
Pancinello își plecă capul și zâmbi.
     - Ești prețios - nu datorită lucurilor pe care le ai .Ești prețios fiindcă ești cine ești. Ești al meu și te iubesc. Să nu uiți asta, micul meu prieten.
     - N-o să uit, zâmbi Pancinello.
Apoi, făcu o pauză și zise:
    - Eli!
    -Da.

    - Ce să fac cu toate cutiile și mingile astea?
    - Poate ar trebui să le dai cuiva care chiar are nevoie de ele.
Pancinello dădu să plece dar se opri din nou.
    - Eli!
    -Da.
    -N-am unde să dorm.
Eli zâmbi și zise:
    - Ai vrea să dormi aici la noapte?
    - Sigur că da.Sunt foarte obosit.
Așa se face că în acea noapte Pancinello dormi pe un pat de rumeguș. Și dormi foarte bine.Se simțea minunat în casa creatorului său.