"Dumnezeu nu v-ar putea iubi mai mult decât vă iubește deja."
Pancinello locuia în orășelul Wemmik.La fel ca și ceilalți omuleți, era din lemn.La fel ca și ceilalți, fusese cioplit de Eli, creatorul tuturor locuitorilor din Wemmik.Și tot la fel ca ceilalți, se purta câteodată cam nechibzuit.Ca atunci când s-a apucat să colecționeze cutii și mingi.
Lucrurile au început s-o ia razna când un omuleț pe nume Tuck și-a cumpărat o cutie nouă. Și alții aveau cutii, dar a lui era nouă.
Lui Tuck îi plăce ala nebunie noua lui cutie.Credea că e cea mai bună cutie din întregul orășel.Era viu colorată și era tare mândru de a - probabil prea mândru de ea.Mergea țanțoș de la un capăt la altul, lăudându-se cu noua sa achiziție.
- Mi-ati văzut cutia cea nouă? îi întreba pe omuleții care treceau pe stradă.
-V-ar plăcea s-o atingeți?
Tuck se ducea glonț la Pancinello și-l necăji:
-Nu ți-ai dori să ai și tu o cutie nouă?
Pancinello se gândi că noua cutie a lui Tuck e minunată și începu să-si dorească și el una.
Tuck continua să se laude cu cutia, gândindu-se că era mai bun decât ceilalți omuleți doar pentru că avea o cutie nouă.
Dar Nip, un alt locuitor din orășel,nu era de acord cu asta.
- Cutia mea e la fel de bună ca a a lui Tuck, spuse el, în timp ce se lăuda cu cutia lui în fața unor omuleți de pe cealaltă parte a străzii.
Cutia lui Nip nu era nouă, dar era un pic mai mare și mai viu colorată și...un pic mai mult decât putea suporta Tuck.
Așa că Tuck deveni foarte tăcut și începu să se uite urât la Nip. Apoi îi veni o idee.
Intră într-un magazin și cumpără o minge. Acum avea mai multe lucruri decât Nip. Avea o cutie și o minge.
Nip se încruntă când văzu mingea lui Tuck.Nu avea de gând să se lase mai prejos, așa că se duse și cumpără două mingi.Afișând un zâmbet larg și ținând cele două mingi și cutia în brațe, se duse drept la Tuck și îi spuse cu un zâmbet superior:
- Acum am mai multe decât tine!
Până să se dezmeticescă el bine, Tuck intrase deja în magazin și mai cumpărase o cutie.Apoi Nip ca să-și cumpere încă o minge. Apoi Tuck mai cumpără o minge, iar Nip încă o cutie.
Minge.Cutie. Minge.Cutie.
Tuck. Nip.Nip. Tuck.Și continuară tot așa...
Cineva trebuia să pună capăt acelei nebunii chiar atunci. De fapt, chiar asta încercă primarul să facă.
-Voi doi vă comportați prostește, le spuse celor doi. Cui îi pasă cine are mai multe lucruri?
- Ești invidios, îi răspunseră ei, pentru că tu n-ai nimic.
- Eu, inviodios? Pe voi? Ha!
Dar după căteva clipe, primarul se afla în magazin și cumpără o grămadă de cutii și mingi.
Începură se li se alăture și alții. Măcelarul...Brutarul...Dulgherul...Doctorul din susul stăzii și dentistul din josul străzii...Nu după mult timp, toți omuleții își doreau să aibă cele mai multe mingi și cutii.
Unele cutii erau mari, altele erau viu colorate.Unele mingi erau grele, altele erau ușoare.
Omuleții înalți le duceau în brațe. Omuleții scunzi le duceau în brațe. Toată lumea căra câte ceva. Și toți găndeau același lucru: Cei buni au multe, cei mai puțini buni au mai puține.
Când cineva trecea prin centrul orășelului ducând o grămadă de mingi și cutii mai înaltă decât el, omulețul se oprea și ziceau:
-Ăsta da om bun!
Dar când trecea unul care avea o singură minge sau o singură cutie, ceilalți clătinau din cap și gândeau sau poate chiar spuneau în șoaptă:
- Săracul de el! Bietul de el!
Bineînteles că Panicello nu dorea să fie considerat un omuleț sărman, așa că se hotărâ să-și cumpere cât mai multe cutii și mingi. Căută prin debara și găsi o minge micuță. apoi se căută prin buzunare și găsi destui bani cât să mai cumpere o cutiuță.
Știu ce o să fac, spuse el.O să-mi vând cărțile ca să am mai mulți bani și să cumpăr mai multe mingi și cutii.
Zis și făcut. Mai întâi cumpără o cutie verde cu albastru, care avea nori pictați pe ea.dar voia și mai mult."O să muncesc și noaptea, ca să câștig bani în plus", își zise el. Făcu asta și își mai cumpără o minge. Dar, din moment ce lucra noaptea, nu mai avea nevoie de pat,așa că se hotărî:" O să-mi vând patul."Chiar așa și făcu - și își mai cumpără două mingi.
Înn scurt timp, Pancinello avea brațele pline de obiecte. Însă alții avea și mai multe. Unii aveau așa de multe cutii și mingi , încât abia mai puteau merge.
- E greu să merg cu toate mingile și cutiile astea în brațe, spuneau ei, prefăcându-se că plâng, când voiau, de fapt, să se laude.
Dar Pancinello dorea sa fie ca ei,așa că vându și mai multe obiecte și lucră și mai multe ore.Ochii îi erau obosiți de nesomn, iar brațele îl dureau de la atâta cărat. Nici nu-și mai amintea când se odihnise ultima dată. Și, ce era și mai rău, nici prietenii nu mai țineau minte de cănd ieșise Pancinello ultima dată să se joace cu ei.
- Nu te-am mai văzut de multă vreme,îi zise Lucia într-o zi.
- De ce nu ma ieși la joacă, îl întrebă și Așchiuță.
Se pare că nu le păsa tuturor de mingi și cutii. Prietenilor lui Pancinello nu le păsa.Însă Pancinello ținea mai mult să aibă cutii și mingi, decât să aibă prieteni.
- Am treabă, le spunea el.
Și prietenii oftau.
Dar lui Pancinello nu-i păsa.Îi păsa doar de ceea ce gândesc ceilalți omuleți care aveau mingi și cutii.Orice ar fi făcut însă, nu putea cumpăra destule lucruri pentru a le atrage atenția.
În cele din urmă, îi veni o idee.
- Îmi voi vinde casa, se hotărî el.
- E o idee nebunească, îi spuse Lucia.
- Și unde vei locui? îl întrebă Așchiuță.
Pancinello nu știa, dar nici că-i păsa.Nu se gândea decât la mingile și cutiile pe care le-ar fi putu cumpăra cu toți acei bani.Așa că vându casa și-și cumpără cutii peste cutii și mingi peste mingi.
Ajunse să care atâtea lucruri în brațe, încât nici nu mai vedea pe unde merge.Mormanul de obiecte îi trecea cu mult peste cap.
Însă lui nu-i păsa. Ce dacă îl dureau brațele? Ce dacă se tot ciocnea de ziduri? Ce dacă nu mai avea prieteni? El avea cutii și mingi, iar când trecea pe lângă alți omuleți, aceștia întorceau capul după el și spuneau admirativ:
-Sigur e un omuleț bun!
Și Pancinello îi auzea și se simțea bine. Sunt un omuleț bun, se gândea el.
Însă la un moment dat cineva schimbă regulile .Soția primarului care era foarte mândră de cutiile și mingile ei, făcu asta. Nu numai că avea multe, dar erau și deosebite. Le cumpăra de la cele mai scumpe magazine cu nume ciudate și lăsa etichetele pe cutii, ca să le vadă toată lumea. Îsi dorea să fie cea mai bună dintre toți.
Într-o zi îi veni o idee. Nu numai că voi avea mai multe ca toți,dar voi și ajunge mai sus ca toți.
Așa că se cocoță în vârful cutiilor ei și strigă:
- Hei, uitați-vă la mine!
Imediat toți omuleții cu mingi și cutii încercă s-o depășească.
Unul se urcă pe o fântână, altul pe un balcon, un altul pe acoperiș. Primarul însă, fi primul care se gândi la munte.
În spatele orașului lor era Vârful Wemmik.
- O să urc în vârful muntelui, strigă el, sperând să ajungă acolo primul.Dăduseră startul unei întreceri ce avea să decidă cine avea cel mai mult și putea ajunge cel mai sus.Încărcați cu cutii și mingi, omuleții începură să urce muntele în fugă.
Era o cursă de-a dreptul nebunească. Nevăzând pe unde mergeau, omuleții se ciocneau unii de alții. Fiind epuizați, se împleticeau și cădeau. Și cum poteca era îngustă, cădeau pe lături. Dar ei tot nu se lăsau, continuau să urce.
În coada grupului era Pancinello.Pentru el urcușul era dificil, mult mai dificil decât pentru ceilalți.La urma urmelor, el era un "omuleț bun" doar de puțin timp. Nu era obișnuit să ducă atâtea mingi și cutii. Dar era foarte hotărât. Continua să urce, punând un picioruș de lemn în fața celuilalt. Însă, fiincă nu putea vedea, nu știa că merge pe lângă cărare.
Și nevăzând pe unde merge, nu știa că părăsise poteca. Nu știa decât că, dintr-o dată, se trezise complet singur. "Precis că le-am luat-o înainte tuturor! își spunea în sinea lui. Așa că își văzu de drum și urcă mai si mai sus...și mai sus."Cred că sunt foarte apoape de vârf. Sunt atât de bun...Voi ajunge cel mai sus și voi avea cel mai mult."
Dar chiar atunci Pancinello se împiedică de ceva. Încercă să-și țină echilibru, în timp ce grămada de obiecte i se legăna în brațe dintr-o parte într-alta. Se aplecă în față, se lăsă pe spate,dar tot nu-și putea ține echilibru. Era clar că urma să cadă.Nu știa însă, că mersese pe potecă până la casa lui Eli. Se împiedică de pragul verandei și căzu de-a rostogolul până la ușa atelierului lui Eli.
Când Pancinello își dădu seama unde se află, i se făcu rușine. rămase multă vreme întins pe podea, cu fața în jos, înconjurat de toate cutiile și mingile.O minge se rostogoli prin încăpere și se opri chiar lângă bancul lui Eli. Atunci meșterul se întoarse spre el.
- Pancinello, zise Eli cu o voce calmă, gravă și blândă.
Acesta însă, rămăsese nemișcat.Deși era de lemn, simțea cum i se înroșesc obrajii.
- Se pare că ai purtat o grea povară.
Istovit, Pancinello se ridică în genunchi, dar continuă să-și țină capul plecat.
- Astea sunt cutiile și mingile mele, spuse el în șoaptă.
- Te joci cu toate aceste cutii și mingi? îl întrebă Eli.
Pancinello clătină din cap.
-Îți plac mingile și cutiile?
-Îmi place cum mă fac să mă simt, răspunse el.
- Și cum te fac să te simți?
- Important, zise Pancinello cu un firicel de glas.
- Hm, așadar ai crezut ca și ceilalți omuleți. Ai crezut că dacă vei avea mai multe, vei fi mai bun și prin urmare mai fericit.
- Cred că da.
- Vino aici, Pancinello. Vreau să-ți arăt ceava.
Pancinello își înălță capul și se uită la Eli pentru prima dată. Fu ușurat să vadă, că cel ce-i crease pe toți omuleții nu părea supărat. Pancinello se duse după Eli la fereastră.
- Uită-te la ei, îl îndemnă Eli.
Pancinello se uită pe fereastră la mulțimea de omuleți care se cățărau pe munte, se rostogoleau, se împiedicau,se luptau unul cu celălalt, chiar își făceau loc cu coatele ca să ajungă în frunte.
- Par fericiți?
Pancinello clătină din cap.
- Par importanți?
- Chiar deloc, zise Pancinello, observându-i pe primar și pe soția acestuia.
Primarul era întins la pământ, iar ea călca pe spatele lui. Ea ținea o cutie pe cap, iar el, o minge în gură.
- Crezi că i-am creat ca să se poarte astfel? întrebă Eli.
- Nu.
Pancinello simți o mână mare pe umăr.
- Știi cât te-au costat mingile și cutiile?
- Cărțile și patul. Banii și casa.
- Micuțul meu prieten , te-au costat mai mult de atât.
Și în timp ce Pancinello încerca să-și aducă aminte ce mai vându-se, Eli continuă:
- Te-au costat fericirea.N-ai fost fericit, nu-i așa?
Pancinello făcu o pauză.
-Nu, zise el.
- Te-au costat prietenii. Și cel mai mult, te-au costat încredrea. Nu ai avut încredre în mine că te pot face fericit.Te-ai încrezut în aceste cutii și mingi.
Pancinello își plecă capul și zâmbi.
- Ești prețios - nu datorită lucurilor pe care le ai .Ești prețios fiindcă ești cine ești. Ești al meu și te iubesc. Să nu uiți asta, micul meu prieten.
- N-o să uit, zâmbi Pancinello.
Apoi, făcu o pauză și zise:
- Eli!
-Da.
- Poate ar trebui să le dai cuiva care chiar are nevoie de ele.
Pancinello dădu să plece dar se opri din nou.
- Eli!
-Da.
-N-am unde să dorm.
Eli zâmbi și zise:
- Ai vrea să dormi aici la noapte?
- Sigur că da.Sunt foarte obosit.
Așa se face că în acea noapte Pancinello dormi pe un pat de rumeguș. Și dormi foarte bine.Se simțea minunat în casa creatorului său.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu