Soarele apune, dealurile de-abia se mai desluşesc, în lanţul de munţi din mintea mea mai pâlpâie o luminiţă sus pe vârf, dar noaptea cea sfântă se întinde; se înalţă din pământ, coboară din ceruri şi lumina a jurat să nu se dea bătută. Dar ştie prea bine că nu are nici o scăpare: nu se lasă, dar se va stinge.
Arunc o ultimă privire în jurul meu: de la cine aş putea să-mi iau rămas-bun, de la ce? De la munţi, de la mare? De la viţa care şi-a lăsat cules rodul, de la virtute? De la păcat, de la apa răcoritoare? Zadarnic, zadarnic: toate acestea vor coborî în groapă odată cu mine.
Cui aş putea să-i încredinţez bucuriile şi tristeţile mele, dorurile mistice şi donquijoteşti ale tinereţii, răfuiala aspră de mai târziu cu Dumnezeu şi cu oamenii şi, în cele din urmă, orgoliul sălbatic al bătrâneţii care se arde, dar se împotriveşte până în ceasul din urmă să se prefacă în cenuşă? Cui aş putea să-i mărturisesc de câte ori am alunecat şi am căzut, cum am urcat pe brânci asprul şi necruţătorul drum spre Dumnezeu, de câte ori m-am ridicat plin de sânge şi am început să urc din nou? Unde aş putea să găsesc un suflet neclintit ca al meu, rănit, dar nesupus, ca să-mi asculte spovedania?”
Nikos Kazantzkis
Sursă imagine: google
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu