Traditii, obiceiuri

Gandul zilei

Prin ce are a se împodobi sufletul? Numai şi numai prin dragostea de Hristos, ce cuprinde în sine toate celelalte podoabe: tot mărgăritarul credinţei, tot argintul nădejdii şi toate pietrele scumpe ale tuturor celorlalte virtuţi. Sfântul Nicolae Velimirovici

Translate

luni, 30 martie 2015

Cum descoperim oamenii minunati...pe net!


Ana-Maria Caia:
  • Citește. Mult. Citește toată noaptea dacă trebuie, citește până termini cartea și până o iei la citit pe următoarea. Salvează-te citind, alină-te citind, distrează-te citind. Umple-ți patul de cărți, sub-patul de cărți, lumea de cărți.
  • Iubește copiii și bătrânii. Ei poartă în ei blândețea acestei lumi, iar blândețea în această lume nu e niciodată de ajuns.
  • Crezi. În Dumnezeu, în tine, în oameni. Deznădejdea e cea mai spurcată formă de distrugere inventată și singurul antidot pentru ea e credința.
  • Visează mult și bine, cu ochii deschiși sau închiși. Nu renunța să visezi doar pentru că visele tale sunt de neîmplinit. Nu de asta sunt făcute visele, să se împlinească, ci să îți păstrezi sufletul sănătos și inima tânără.
  • Tocurile de 12 centimetri sunt medii, nu înalte. Pantofii, oricare ar fi situația economică sau politică a țării (vorbim de anii ’70 și ’80, România) trebuie să umple pe puțin o debara de 4-5 metri pătrați cât e tânără.
  • Împrietenește-te cu oameni mai deștepți ca tine, mai talentați ca tine, mai buni ca tine. Viața e mai plină de sens dacă în jurul tău sunt oameni pe care îi poți admira.
  • Fii recunoscător că începe o nouă zi. Fiecare zi are dichisul ei, deci ia-o ca atare. De aia i se spune “nouă”.
  • Dă-le copiilor tăi încredere în ei. Cât mai multă, cea mai multă, puțini vor fi oamenii, în afară de părinți, care le vor spune că sunt cei mai buni, că pot face orice. De aia, ce le dai tu e atât de important.
  • Nu-ți trece timpul de pomană, cu nimicuri, în letargie. Orice e mai bine decât nimic. Absolut orice pierzi în lumea asta poate fi recuperat, mai puțin timpul trecut.

sâmbătă, 28 martie 2015

Ela cea fără de cuvinte

Târgul Kilipirim ,Sala Dalles, București
 http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-19749992-programul-evenimentelordin-cadrul-kilipirim-editia-primavara-2015.htm

Întâlnire așteptată si plină de suprize : Irina de la libraria Merlin  http://merlinbooksandtoys.ro/index.php/carti, Doamna Victoria Pătrașcu cu Ela cea fără de cuvinte:
http://www.carteacopiilor.ro/catalog/ela-cea-fara-de-cuvinte.html



 Domna Victoria citind povestea Elei

 Pescuim cuvinte...și imagini !

 Ela așteptând ...cuvintele ...dulci!


Continuăm povestea...desenând!

 Unul din desenele Mariei

 Desenul meu...mami-copil

 Ela cu ...cuvinte și imagini!

 Locul cuvintelor care nu ne plac

                                                                                             


vineri, 27 martie 2015

Easter crafts- atelier de primăvară (1)

Ouă de lemn decorate : ouă de lemn,carioci art studio(Lidl), acrilice, creioane...veselie ...și iar veselie!












Tablou cu ou mare de Paste: plansa de colorat  cu ou de pe net, seminte de tot felul, aracet,  șervețel cu trandafiri, bomboane mici și colorate:



Colegele Mariei: Eliza, Ada și Ailin cu fratele său, Andi!
Mulțumim mămicii lui Ailin pentru sprijin si cheful de joacă!

Învățătura și cunoșterea

"Anumiți copii învață prin comparație și similitudine. pentru alții, diversitatea și diferența trezesc mai mult interes din partea lor.Fiecare face acest lucru cu ajutorul unor elemente și contexte care le sunt specifice, apoi fiecare copil demonstrează o capacitate de concentrare foarte diferită unii în raport cu alții.Este deci normal ca ritmul de învățare să  aibă multă influență și importanță. Să se spună că un copil acuză o anumită întârziere ridică numeroase semne de întrebare.Cât timp vom considera valabilă o singură normă pentru toți, fără o analiză a dezvoltării legate de temperament, se poate presupune că unui copil i se vor atribui lacune de la o vârstă timpurie.Dar în raport de cine și de ce anume? Ce se întâmplă în procesul de individualizare, care confirmă că posedă propriul său ritm în legătură cu diferite elemente?
           Astfel, în planul învățăturii, este de remarcat că micuțul cu temperament activ este mai atent când mediul devine mai revigorant în opinia sa. O abordare prea teoretică, în care el nu poate experimenta imediat, nu este cea nmai bună manieră de a integra știința pentru acest atlet,
..... 
În ceea ce privește învățătura la copilul cu temperament emotiv, acesta se concentrează mai bine dacă mediul lui manifestă interes, mult interes și receptivitate. Când el simte că obține atenție, devine atunci mai vigilent. "
Cum să ne comportăm cu copiii în funcție de temperamentul lor, de Nicole Bedard-se găsește la chioschiurile de ziare.
http://blogulcolectionarului.net/2015/03/gazeta-sporturilor-carti-pentru-parinti-din-17-martie-2015/

joi, 26 martie 2015

Activităti și experimente

Ideea acestui atelier a pornit de la Ludmila; http://dpnori.blogspot.ro/2014/12/marea-carte-de-experimente-365-science.html. Multumim!
Ne-am jucat singure,apoi, Maria a vrut sa experimenteze impreună cu prietenele ei...
Am făcut expeimentul cu florile de hârtie care se desfac in apă si pe cel cu apă și ojă!










Nu ezitați să intrați pe pagina Ioanei! Cărțile de la editura Usborne sunt minunate!





                                                                  Nu uitați să vă jucați!

duminică, 22 martie 2015

"Povești cu și despre păpuși"


"În Sala de sticlă de la Muzeul Satului, stăpâna este păpuşa unicat supradimensionată, inspirată din diverse zone culturale. Africa, India, Japonia sau Mexicul, toate îşi găsesc păpuşile aici. Fiecare student a lucrat câte două-trei săptămâni la un astfel de obiect. S-a folosit lemn, metal, pastă modelatoare, accesorii din sticlă, paiete.
Studenţii de la Arte au ales poveşti cunoscute sau neştiute. Păpuşile nu au toate trăsăturile conturate, dar nu din superstiţie. În Rusia, tradiţia spune că spiritele negative nu vor locui într-o astfel de păpuşă şi nici nu vor face rău celor care o privesc. Travnita, de exemplu, este umplută cu ierburi tradiţionale uscate şi are rol protector şi vindecător. Kachinas, păpuşa indienilor Hopis, era data spiritelor focului, vântului sau ploii.
Cu siguranţă, în Japonia ar avea un succes nebun. O cheamă Sakura şi este lucrată din material pur românesc: lână împâslită. Sakura înseamnă floare de cireş şi simbolizează puritatea. Acum, la început de primăvară, înseamnă renaştere.
Dacă sunteţi curioşi să descoperiţi poveştile spuse de păpuşi, expoziţia rămâne deschisă până la final de martie."







Păpușă japoneză
Autor: Iulia Bălășoiu

'20"are a subiect un personaj real al Parisului interbelic: Lizica Codreanu(1901-1993).Dansatoare si coregrafă de origine română, prietenă cu Brâncuși.



Pereche păpuși  zona mirodeniilor, India
Autor: Liana Bădălău

Travnița: păpușă tradițională rusească umplută cu ierburi uscate, având rol protector și vindecător. Autor:Dana Dinca

Multumim doamnei de la Muzeu care mi-a permis să fac fotografiile!

Flori din casă

Duminică binecuvantată, colorată și parfumată!







duminică, 15 martie 2015

Cel mai bun dintre toți

                                     Best of All
                                                Max Lucado

                          Lui Lane și Ebet Dennis 
Cu recunoștință pentru credința voastră în Dumnezeu și pentru că sunteți prietenii mei

   - CEVA MAI SUS ÎN DREAPTA! Ceva mai sus în dreapta,ordonă primarul. În vocea sa nu se simțea niciun pic de răbdare. Cip, omulețil din dreapta care ridica pancarta, se întinse cât putu de mult și bătu cuiul în stâlp. 
   -Așa e mai bine?
  Însă nici nu-și sfârși bine vorbele, că scara începu să se clatine cu el cu tot, întâi într-o parte, apoi, în cealaltă și...BUF! Cip reuși în ultima clipă să se agațe de cuiul pe care tocmai îl bătuse.
   -Perfect! spuse primarul. Acum că e perfect!
   Pe când ceilalți alergau să îl ajute pe Cip, care se legan prins de cui, soția primarului citi cu voce tarecuvintele scrise pe pancarta ce se întindea sus, cât era strada de lată:
    -Orășelul Wemmik îi urează bun venit domnișoarei Meda Liata.Vai, ce zi minunată! exclamă ea, bătând din palme.cine s-ar fi gândit că o persoană atât de faimoasă ne va vizita orășelul? Știți ce se spune, nu-i așa?
    Cu toții se aplecară spre ea, curioși. 
    Dintre semenii noștri , ea e cea mai bună - e cea mai bună dintre toți.
    Pancinello și Luciaerau destul de aproape ca să-i poată auzi cuvintele. Ca și ceilalți locuitori ai orășelului, și ei erau făcuți din lemn.Dar, spre deosebire de ceilalți , ei erau nedumeriți.
   - Mai spuneți-mi o dată, o rugă Pancinello pe soția primarului, de ce este așa de faimoasă?
   - Dar de ce o cunoaște toată lumea?
   - Pentru că e faimoasă.
   - Dar de ce vine în Wemmik? mai întrebă Pancinello. 
   Soția primarului își dădu ochii peste cap, disprețuitor.
   - N-ai auzit? Vine să aleagă membri pentru Clubul Omuleților Minunați.
    Pancinello dădu aprobator din cap ca și cum înțelesese, deși nu pricepuse nimic. Se uită la Lucia, ea se uită la el și amândoi ridicară din umeri. Tocmai se pregătea să mai pună o întrebare, când omulețul care era pus de pază în vârful colinei  începu să strige:"A sosit! A sosit!"
   Se auzi zgomot de uși trântite. Magazinele se goliră pe dată. Toți dădură năvală din toate direcțiile spre Strada Principală. Tații își ridicară copiii pe umeri , iar omuleții mai scunzi își făcură loc cu coatele, ca să ajungă în fața celorlalți. Răsunau strigăte peste tot, mulți arătau cu degetul sau se ridicau pe vârfuri , până se ivi la cotitură un soldat de lemn, îmbrăcat în uniformă, arătând oficial și bățos. Cu un pergament într-o mână și o goarnă în cealaltă păși militărește pe podul de peste râul Wemmik și se opri în fața mulțimii. Privind drept înainte, așteaptă să se facă liniște. Apoi deschise pergamentul și citi cu glas tare:
     Cioplită din cel mai tare copac, tăiat din pădurea cea mai măreață, 
    Plin de seva cea mai pură, ea dintre toți e cea mai bună.
    Așadar, locuitori, urați-i bun venit în micul nostru oraș
    Cele mai nobile fibre din cel mai de seamă copac
   Minunatei Meda Liata!
 Din câteva mișcări rapide, soldatul strânse pergamentul. îl puse sub braț și duse goarna la buze. Ta-ta -ta-ta-ta-ta -taaa!!! Ceea ce văzură apoi omuleții îi lăsa pe toți cu gura căscată.De după colțil străzii apăru mărșăluind o grupă de soldați ce purtau pe umeri un fel de lectică, cu draperii de jur - imprejur. Pancinello auzi o voce în spatele lui :
   - Ea e!
   Lectica era așezată pe două bârne de lemn, și era purtată pe umeri de patru soldați. Doi soldați mergeau în fața lor și alți doi în spate.
   Singurele sunete care se auzeau erau cele făcute de cizmele soldaților pe podul de lemn. Tropa, tropa, rop! Soldații mergeau în cadență perfectă.Asta pănă când unul dintre ei se împiedică doar un pic și lectica se înclină spre apa. Tuturor  li se tăie răsuflarea de spaimă. Dacă lectica s-ar fi înclinat un pic mai mult, atunci oaspetele nostru de onoar ar fi căzut în râul învolburat.Însă soldații își reveniră repede, trecură podul  repede si se opri în  fața primarului și a soției sale. Acolo lăsară  lectica jos.
    Cel care sunase din goarnă și citise pergamentul făcu un pas în față și, după o pauză lungă, trase draperia. Când Meda păși afară , toți se dădură înapoi. Nu mai văzură niciodataă un omuleț de lemn asemănător cu domnișoara Meda Liata.
    Purta pena la pălărie, cerceii îi ajungeau până la umeri , iar buzele și rochia erau de un roșu intens. Avea pantofi cu toc înalt, unghii lungi, dar cel mai lesne de observat era medalionul care îi atârna la gât, un M mare, din aur.
    Când pocni din degete, un soldat îi dădu o bucată de pânză albă. Cu ea își șterse cu grijă  M-ul și se uită la el ca într-o oglindă. Văzându-și reflecția, își aranjă părul și zâmbi. Meda Liata era mulțumită de sine. Privind cu aroganță . își întinse mâna în fața primarului și-și drese vocea. 
    - Ăhm-hîmm.
    Soția primarului înțelese gestul și îi trase un cot soțului ei.
    - Sărută-i mâna! Și el se execută imediat.
    Apoi vizitatoarea exclamă :
   - Ce noroc pe voi că am venit aici! 
    Zâmbea cu superioritate, ținând în continuare capul în sus și mâna întinsă. Soția primarului făcu o reverență și le făcu semn și celorlalți omuleți să facă la fel. Aceștia făcură întocmai. Chiar și bărbații.
    - Continuăm cu salutările? întrebă Meda.
    -  Desigur, îi răspunse primarul. Toată lumea la rând!
   Unul câte unul, cetățenii din Wemmik trecură prin fața musafirei lor.
    - Da, da, răspundea ea la orice i se spunea.
    - Bine ati venit în orășelul nostru !
    - Da, da.
    - Ne bucurăm că sunteți aici.
    - Da, da.
    - Suntem onorați.
    - Da, da.
    Era mai puțin preocupată de ceea ce i se spunea și mai mult de ceea ce vedea. Din când în când se oprea și își ațintea privirea asupra unui omuleț. Examină nasul propritarului magazinului și urechea fiului său. cu mâinie înmănușate își trecu un deget peste mâna constructorului și se uită îndelung la fruntea pictorului.
   Nimeni nu știa ce anume caută și nimeni n-o întreba.(Deși soția primarului se comporta de parcă ar fi știut, dând aprobator din cap și oftând odată cu faimoasa musafiră). Lui Pancinello îi aruncă doar o privire scurtă dar pe Lucia o privi lung.
   Când îl văzu pe Pancinello, Meda se trase brusc înapoi, înainte ca el să-i poată atinge mâna. Plină de trufie, dădu din mână și spuse:
    - Mai departe, mai departe.
    - Uimit Pancinello nici nu se clinti. Stătea acolo, nemișcat și curios.
    - Pleacă, repetă și servitorul ei, cu voce fermă.
   Pancinello făcu precum i se spuse.
   Lucia se duse după el, dorind să nu aibă parte de același tratament.
   Dintr-o dată fu oprită de celebra vizitatoare.
   - Vai, vai , spuse cu admirație Meda Liata, ce avem noi aici?
   Ochii i se măriseră și, pentru prima dată de când începuse sa-i salute pe omuleți, îi apăru un zâmbet pe fața îngută.
   - Atât de netedă, și o nuanță atât de frumoasă. Ești mahon?



   Lucia nu înțelegea.
   - Poftim?
   - Ești făcută din mahon?
   Lucia trebui să se gândească o clipă.
   - Da.îi răspunse ea apoi.
   - Din ce pădure? 
    Lucia făcu o pauză să se gândească și îi luă ceva timp să-și aducă aminte.
   - Din pădurea Maiestoasă, răspunse ea intr-un final.
   - Atunci noi două ne tragem din aceeași familie de arbori!
   - Chiar așa?
    Meda Liata râse.
   - Desigur.
   Apoi se aplică înspre ea și îi șopti:
   - Ce bine să găsesc pe cineva cu aceleași rădăcini ca ale mele. Rămâi prin preajmă și o să vorbim.
    Asta și făcu Lucia. Între saluturi, Meda Liata se înclina spre ea și îi spotea tot felul de lucruri:
     -  Oh, ce buștean noduros! E dintr-un crâng de proastă calitate!
Provine cu siguranță de pe partea umbroasă a muntelui.
    Deși Lucia nu-i înțelegea deloc comentariile, nu spunea nimic.
    După ce se sfârșiră toate salutările, Meda îi făcu semn Luciei să se apropie.
   - Mâine trebuie să mai vorbim. Am ceva pentru tine, spuse ea, arătând medalionul ei cu litera M.
   Spunând asta, se întoarse și plecă, escortată de soldați și urmată de primar și soția acestuia.
    - Alți omuleți sunt mai buni, îi spuse Pancinello.
    - Cine spune asta?
    - Toată lumea.
   Eli oftă și dădu din cap.
    - Vino încoace!
   Cei doi se îndreptară către o salcie și se opri lângă ea.
    - Pancinello, cine crezi că știe mai multe, omuleții din lemn sau creatorul lor?
   Pancinello zâmbi ușor.
   - Creatorul.
   - Sigur că da. Crezi că știam ce fac atunci când te-am creat?
  Uitându-se  în ochii lui Eli, Pancinello știu că urma să audă ceva important.
   - Ești prețios, copilul meu. Ești așa cum ești pentru că eu te-am creat astfel.
   - Și tu ai ales pădurea?
   - Da.
   - Tu ai ales lemnul din care să mă faci?
   - Da.
   - Iar salcia e la fel de deosebită ca mahonul?
   - La fel de deosebită.
   - Atunci de ce se poartă ceilalți cu mine ca și când nu ar fi așa?
   - Iată pe cineva căruia îi poți pune această întrebare.
   - Bună, Pancinello.
  Recunoscând glasul Luciei, Pancinello se întoarse.
    - Îmi pare rău, îi spuse ea, i-am ascultat prea mult pe ceilalți și prea puțin pe Eli. 
  Pancinello ridică din umeri. Observa că Lucia nu mai purta colierul cu litera M.
    - Nu-i nimic.
  Amândoi zâmbeau.
    - Vrei să ne întoarcem în oraș? îl întrebă ea. Astăzi e amarea ceremonie de rams bun pentru Meda Liata.
    - Da, mi-ar plăcea.
    Cei doi își luarăla revedere de la Eli și porniră spre orășel. Când intrară în oraș mulți locuitori își întorceau capetele după ei. Unii șopteau și arătau cu degetul către cei doi omuleți, unul din mahon și altul din salcie, care mergeau împreună. Dar lui Pancinello și Luciei nu le păsa. Ei se bucurau că erau din nou prieteni.
    Toți cetățenii din Wemmik veniră să-și ia la revedere de la domnișoara Meda Liata. Aceasta se urcă în lectică și făcu semn că e gat de drum. Soldații care o escortau porniră mărșăluind semeți, iar gornistul îi anunță plecarea.  Așezați pe ambele maluri ale râului, orășenii priveau spectacolul, iar noii membrii ai Clubului Omuleților Minunați purtau cu mândrie tricourile cu însemnele clubului.
    În timp ce traversa podul, faimoasa musafiră făcu semn mulțimii cu medalionul său de aur. 
    - Rămâneți cu bine, umili omuleți!  Poate că într-o bună zi vă voi onora din nou cu prezența mea, le strigă ea.  
    Se aplecă apoi peste fereastra lecticii, ca să fie văzută de toată lumea.  Făcând asta, se aplecă, însă un pic prea mult și începu să se prăbușească.  Și căzu... 
    Se opri din cădere atunci când lanțul de care atârna medalionul se agăță de balustrada podului.  Iar când acesta se rupse, Meda se prinse de un capăt și se ținu strâns de el, deși sub picioarele ei râul curgea năvalnic.  
    Toți omuleții strigau speriați.
    - Ajutați-o!  Țipa soția primarului.  
    - S-o salveze cineva! strigă alt omuleț.  
    - Dar nu poate ajunge nimeni la ea!  spuse unul dintre cei care priveau.
    - Nu mă maica pot ține mult!  urlă Meda.
    Soldații încercară să ajungă la ea, la fel și ceilalți omuleți, dar degeaba.  Toți erau prea țepeni ca să se poată îndoi și să ajungă sub pod.  
    - Lăsați-mă și pe mine să încerc!  strigă Pancinello.  Eu sunt făcut din lemn flexibil. 
    Fără să mai aștepte vreun răspuns, alergă la marginea podului și se așeză cu spatele la râu.  
    - Țineți-mă de picioare!  le zise soldaților.  
    Aceștia îl ascultară, iar el se întinse pe spate, se arcui și se răsuci până când reuși să atârne cu capul în jos.   Imediat o văzu pe Meda, care avea ochii holbați de spaimă.  Se ținea strâns de lanț, în timp ce picioarele îi erau trase puternic de șuvoi.  
    - Vin acum!  îi strigă Pancinello.  
    Și, spre uimirea tuturor, se îndoi atât de mult, încât ajunse chiar sub pod, și întinse mâna spre disperata Meda.
    - Ia-mă de mână!  îi spuse el.
    De data aceasta Medei nu-i mai păsa ce fel de lemn atingea.  Se prinse pur și simplu de mâna lui.  

    - Trebuie să dai drumul lanțului!  îi spuse Pancinello.
    Meda Liata îl ascultă și dădu drumul prețiosului medalion, privindu-l cum se duce la fundul apei.  
    Pancinello se balansă mai departe, până când o ridică pe Meda suficient de mult ca să poată fi apucată de soldați.  După câteva momente, Pancinello și Meda erau în siguranță pe pod, înconjurați de ceilalți omuleți din lemn.  
    - Cum ai făcut asta?  îl întrebă toată lumea.
    - E ușor atunci când ești făcut din lemnul potrivit! spunea el, zâmbind.
    Preț de câteva clipe, nimeni nu mai scoase o vorbă.  În cele din urmă, din spatele mulțimii, unul dintre omuleții din mahon veni la Pancinello.  Își scoase M-ul de la lanț și-l întoarse invers, transformându-l în W.   
    - Gata cu vorbăria asta despre mahon!  Mai bine să fim doar Wemmikeni.  
    Atârnând W-ul în jurul gâtului lui Pancinello, el adăugă: 
    - Pancinello, tu ești omul zilei!
    Unul câte unul, ceilalți omuleți din mahon își scoaseră medalioanele și le puseră jos, lângă Pancinello.  În scurt timp se formă o mică grămăjoară de medalioane.   Chiar și primarul și soția sa făcură asta, nu înainte ca soția primarului să se mai privească o dată în medalion, înainte de a renunța definitiv la el.
    Omuleții porniră apoi spre casele lor.  Tot ce-și mai aminteau era doar imaginea domnișoarei Meda Liata, impunătoarea creatură din mahon, coborând de una singură sub pod ca să-și caute în râu prețiosul medalion de aur.
    În ce-i privește pe locuitorii din Wemmik, aceștia renunțară să mai vorbească despre copaci strămoșești și hotărâră să redevină simplii wemmikeni.  Cât despre Pancinello, el avea acum o slujbă nouă.  
    - Hei, Pancinello, îi spuse un prieten pe drumul spre oraș, mi s-a înțepenit o minge în horn.  Crezi că ai putea să ajungi la ea?
    Cocoțat pe horn, Pancinello privi spre deal.  De pe veranda casei sale, Eli privea totul.  Pancinello îi făcu cu mâna, iar creatorul său îi zâmbi.





LinkWithin

Related Posts with Thumbnails
Loading...

Arhivă blog